Nu am mai scris de la inceputul anului pe blogul acesta chiar daca multe s-au intamplat, in parte pentru ca nu am mai simtit nevoia sa marturisesc nimic pe cale virtuala, dar si pentru ca am tot avut persoane de incredere in jurul meu care m-au ascultat cand aveam nevoie… Dar acum, in timp ce scriu din nou, realizez ca relatia mea cu acest blog e ca relatia multora cu Dumnezeu: ne aducem aminte de El doar cand avem probleme sau tristeti. Si El ne asculta de fiecare data, nepartinitor si fara resentimente si nici nu cere nimic in schimb, dar oare nu ar trebui noi sa realizam ca trebuie sa fim recunoscatori si sa si multumim din cand in cand?
Meditez adesea la relatia mea cu Dumnezeu… Ce inseamna ea, din ce e compusa, la ce nivel am ajuns… Am ajuns sa cred ca singurul lucru pamantesc cu care poate fi asemuita dragostea lui Dumnezeu fata de mine este dragostea parintilor, care este de asemenea dezinteresata si permanenta. Dumnezeu a dat la moarte pe singurul fiu, Isus Hristos, pentru ca prin moartea sa pacatele mele ( vorbesc din punctul meu de vedere, desi e valabil pentru toata lumea care crede ) sa fie iertate si doar prin credinta mea in jertfa sa, eu sa fiu mantuit! Ce dovada mai mare de iubire poate exista?!
Asa incat, am ajuns sa inteleg ca tot ceea ce se intampla cu voia lui Dumnezeu este spre binele meu. Si chiar daca uneori nu primim ceea ce ne dorim, este pentru ca Dumnezeu nu ne da niciodata mai mult decat putem noi duce! In lumina ultimelor evenimente mai putin placute, cand unele persoane m-au dezamagit si chiar m-am dezamagit eu pe mine, am ajuns sa fiu recunoscator si pentru lucruri mai putin placute pentru ca am convingerea ca in timp totul va fi in favoarea mea! Slavit sa fii Dumnezeul meu!
Till next time!